Short story - ce ești fără muncă

„Toată lumea e întreagă”, am spus eu.

„Chiar dacă îți lipsește ceva? Chiar dacă nu faci lucruri?”

„Da!” am răspuns imediat, surprinzându-mă pe mine însămi. „A fi întreg nu vine din a face sau a avea. Oamenii sunt întregi doar prin simplul fapt că există.”

A urmat un moment de liniște, cu sunetul calm al valurilor izbindu-se de țărm în fundal.

„Uite, de exemplu, pietricica asta”, am spus, ridicând din nisip o piatră rotundă, bej, cu dungi portocalii. „Ea e completă doar pentru că există.”

„Dar alții pot călca pe ea”, a spus ea.

„Da, dar asta o face mai puțin întreagă?”

S-a uitat la mica piatră dintre degetele mele, luând în considerare întrebarea.

„Și dacă se sparge?”

„Dacă se sparge, se va transforma, lăsând o parte din ea în urmă”, am ridicat din umeri, arătându-i că scenariul ei nu e sfârșitul lumii. „Ideea ta despre ce înseamnă să fii ‘întreg’ s-ar putea schimba de-a lungul vieții, dar asta nu înseamnă că în esență nu rămâne tot ‘întregă’, știi?”

Un alt moment de liniște, valurile spălându-ne cuvintele.

„Rhia?”

„Da”, am răspuns întrebător.

„Tu pari ca un înger.” Privirea ei s-a întors către mare și și-a lăsat capul pe umărul meu.

„Și tu ești un înger. Eu sunt aici doar să am grijă de aripile tale”, am spus zâmbind. „Am auzit că o să ai nevoie de ele ca să zbori.”

S-a ridicat și mi-a căutat privirea.

„Chiar crezi că aș putea fi la fel de bună ca tine?”

„Oh, draga mea. Eu cred că vei fi mult mai bună.”

O mică încruntare i-a trecut fruntea și buza de jos a început să-i tremure. Am ridicat ușor brațele și am cuprins-o într-o îmbrățișare, în timp ce mici suspine i se formau pe pieptul meu.

„Și tu ești o pietricică al naibii de întreagă”, am râs.

La asta, și-a ridicat privirea, surprinsă. Nu-mi dădeam seama dacă era din cauză că am înjurat în fața unei fetițe de șapte ani sau pentru că ideea chiar i se părea interesantă, așa că am continuat.

„Să nu uiți asta niciodată.”

A tras aer în piept, trăsăturile i s-au îmblânzit, și cu un ultim suspin a spus: „Mulțumesc.” - Poveste scrisă de unul dintre clienții mei, în propriul proces de lucru cu procrastinarea. Clientul și-a dat acordul pentru publicare, detalile au fost anonimizate pentru păstrarea confidențialității. Identitatea în performanță a apărut atunci când s-a creat în viața ta o distincție între momentele de apreciere și cele în care erai invalidat sau criticat. Ai înțeles când erai apreciat așa - ''Ok deci când FAC asta, înseamnă că sunt iubit și apreciat, sunt în siguranță'', iar când nu indeplineai standardul (fie el de efort, calitate sau performanță) era clar că nu mai primeai iubirea, ci opusul ei, critica. Și a apărut identificarea inconstientă sau conștientă, ''Adică dacă FAC așa...e bine, sunt un copil bun, sunt iubit, pot sa exist și să mă simt bine, dar când nu fac...pare că nu mai contez. Deci...eu sunt la fel de valoros pe cât de bine indeplinesc standardul, iar dacă nu îl indeplinesc nu am dreptul de a conta la fel...ba chiar e periculos''. Ai transformat valoarea ta personală, calitatea ta de om să îi spunem așa, în echivalentul performanței tale profesionale. Toți ne bazăm identitatea pe ceva, doar că fiecare cu ce a învățat, unii oameni au învățat că pentru a primi iubire trebuie să ajute, alți că trebuie să fie centrul atenției și să arate cât de talentați sunt, etc., deci nu te simți nicidecum prost că ai fi ''diferit negativ'', nu ești, doar că pe tine te afectează diferit comparativ cu restul oamenilor pentru că și mecanismele tale sunt diferite. Toți vrem sa controlăm aportul de iubire pe care îl primim, inconștient, pentru că vrem să ne simțim în siguranță și vrednici.

• Workaholicul controlează prin acțiune compulsivă (să muncesc cât mai mult, să sacrific cât mai multe părți din viața mea ca să umplu golul) ; a transformat munca în atașament, e locul în care se simte în siguranță, primește apreciere, afecțiune prin ralizări și poate controla mediul emoțional.

• Perfecționistul controlează prin obsesia calității, ce face este că evită greșeala și astfel și critica. Dacă produsul finit e perfect, atunci și el este îndeajuns. În interior simte că este pe atât de valoros pe cât de perfect e outcome-ul a ce face, iar dacă finalul nu e perfect, evident, nu merită siguranță și apreciere. Ca o conexiune neuronală directă între ''fac perfect - sunt bun, nu fac perfect - back to my mom calling me good of nothing''.

• Procrastinatorul controlează evitând eșecul. Nu a învățat niciodată CUM mai exact trebuie să facă, la ce e bun de fapt, ce resurse are. Dacă ceva iese bine, e doar o întâmplare, nu e capacitatea lui. Și când totul e atât de ''barbut'', riscul de a simți invalidarea și critica vocii internalizate a părintelui e prea mare pentru identitate. Așa că mai bine evită, nu evită munca, ci riscul de a se simți iar bun de nimic, pentru el acel feeling e ca o oglindă a realității și doare prea tare. Dar...uite ce a spus povestea, nu trebuie să mai faci. Faci ce ține de tine și cum poți, ești întreg deja. Ai dreptul să practici greșind, nedând totul din tine și ești fix la fel de bun. Ce faci spune ceva despre aptitudinile, capacitățile și resursele tale. Lucrurile astea se pot construi, se învață, deci nu fac parte din celula aceea din tine pe care o identifici cu performanța, pentru că celula aceea e stabilă, tu ești la fel de bun și când outcome-ul nu iese ''cum trebuia''. Mai jos este varianta originală, în engleză. “Everyone is whole,” I argued.

  “Even if you have things missing? Even if you don’t do stuff?”

  “Yes!” came my immediate response, surprising myself. “Being whole doesn’t come from doing or having. People are whole just by being.”

  There was a moment of silence, engulfed by the calming sound of the waves crashing when meeting the shore.

  “Look at this pebble, for example,” I said, raising a round beige stone with streaks of orange out of the sand. “It’s complete just because it exists.”

  “But others can step on it,” came her argument.

  “Yes, but does that make the pebble less whole?”

  She looked at the little rock between my fingers, considering my question.

  “And what if it breaks?”

  “If it breaks, it will transform itself, while leaving some of its parts behind,” I raised my shoulders to show her that her scenario was not the end of the world. “Your idea of ‘whole’ may change throughout your life, but that does not mean that at its core it’s not still ‘whole’, you know?”

  Another moment of silence, waves washing our words away.

  “Rhia?”

  “Yeah,” I responded questioningly.

  “You feel like an angel.” Her gaze turned towards the sea and she lowered her head on my shoulder.

  “You are an angel, too. I’m just here to take care of your wings,” I said with a smile. “I’ve heard you’ll be needing them to fly.”

  She raised her head and looked for my eyes.

  “You really think I could be as good as you are?”

  “Oh, honey. I think you will be so much better.”

  A slight twitch crossed her forehead and her lower lip started trembling. I gently raised my arms and embraced her, little sniffs forming against my chest.

  “You are also a hell of a wholesome pebble,” I laughed.

  At that, she raised her eyes, surprised. I couldn’t tell if it was because I had used a swear word in front of a seven-year-old or because she found the idea intriguing at last, so I continued.

  “Don’t ever forget it.”

  She took a deep breath, her features softening, and with a final sniff she said “Thank you.”